Zâna a zâmbit. Blestemul s-a rupt, dar Alaric nu mai era cel de dinainte. Chipul lui era la fel de frumos, dar ochii îi străluceau acum de o lumină caldă, venită din interior. S-a întors la palat nu ca un exponat, ci ca un lider care știa că , nu ceea ce porți pe chip.
Într-o zi, la porțile palatului a apărut o bătrână gârbovită, cerșind o cană cu apă. Alaric, trecând prin curte, s-a strâmbat de dezgust. „Cum îndrăznești să-mi strici peisajul cu chipul tău brăzdat?” a întrebat el cu trufie. PrinИ›ul prea frumos
Pe măsură ce faptele sale bune se înmulțeau, Alaric a uitat cum arăta. Nu mai căuta oglinzi; căuta doar zâmbete pe fețele celor pe care îi ajuta în taină. Capitolul IV: Întoarcerea la Lumină Zâna a zâmbit
Iată o poveste despre , un tânăr care a trebuit să descopere că adevărata strălucire nu se află în oglindă. Capitolul I: Oglinda Fermecată a Regatului S-a întors la palat nu ca un exponat,
„Acum mă vezi?” a întrebat el cu blândețe, nu din dorința de a fi admirat, ci din dorința de a fi prezent.