Povestea de mai jos explorează tema regretului și a mândriei, acolo unde iertarea nu este un act de voință, ci o barieră pe care inima refuză să o ridice. Ecoul din Strada Speranței
— Dar e o problemă, continuă ea, vocea tremurându-i ușor. Poți convinge mintea cu argumente, dar nu poți negocia cu sângele care a înghețat în vene în noaptea când ai închis ușa. Te privesc și nu mai simt căldură, ci doar un gol pe care l-ai săpat cu grijă.
— Știi, Matei, eu te-am iertat de mult. Rațional, înțeleg de ce ai plecat. Înțeleg frica ta, ambiția ta, nevoia de a te găsi în altă parte. Mintea mea e în pace cu tine. Inima mea nu te iarta
Matei făcu un pas spre ea, simțind o ușurare falsă inundându-i pieptul. Dar ea ridică o mână, oprindu-l.
O găsi la aceeași cafenea veche, „La Ceas”, unde obișnuiau să-și planifice viitorul pe șervețele de hârtie. Ea citea, cu aceeași mișcare absentă de a-și trece degetele prin păr. Când ridică privirea, în ochii ei nu fu nicio surpriză, doar o oboseală imensă. — Ai venit, spuse ea simplu, închizând cartea. Povestea de mai jos explorează tema regretului și
Ți-ar plăcea ca povestea să aibă un , sau vrei să dezvoltăm mai mult trecutul celor două personaje ?
— Eu te iert, omule din fața mea. Dar inima mea... inima mea nu te iartă. Ea încă mai trăiește în acea noapte de noiembrie și nu vrea să iasă de acolo. Și, din păcate, ea este cea care decide cine rămâne și cine pleacă. Te privesc și nu mai simt căldură, ci
Elena zâmbi, dar era un zâmbit care nu ajungea la ochi. Privi pe fereastră, spre frunzele care dansau în vânt, și tăcu un minut lung.